”Nu ţie îţi e frică de LINIŞTE şi tăcere, ci egoului tău. Egoul apare din zgomotul neîncetat al minţii.” - ECKHART TOLLE

Cap. 2:
Conştiinţa: calea eliberării de durere

Cea mai mare parte a lucrurilor aşa-zis rele care se întâm­plă în vieţile oamenilor sunt cauzate de inconştienţă. Ele se creează singure sau, mai bine-zis, sunt create de sinele fals. Mă refer la lucrurile „dramatice”. Când sunteţi total con­ştient, în viaţa dvs. nu se mai produc evenimente dramatice. Daţi-mi voie să vă reamintesc cum funcţionează sinele fals şi cum creează el dramele.
Sinele fals este mintea nesupravegheată ce vă conduce viaţa atunci când nu sunteţi prezent sub forma conştiinţei tre­ze, ca martor tăcut. Şinele fals se percepe ca fragment sepa­rat într-un univers ostil, fără o legătură reală cu vreo altă fiin­ţă, înconjurat de alte forme de sine fals, ale altor oameni, pe care fie le vede ca pe nişte ameninţări potenţiale, fie încearcă să le folosească pentru atingerea scopurilor sale. Tiparele de bază ale sinelui fals sunt făcute să îi abată frica profund înră­dăcinată sau sentimentul de lipsă. Ele sunt rezistenţa, contro­lul, puterea, lăcomia, apărarea, atacul. O parte din strategiile sinelui fals sunt extrem de inteligente, însă cu toate acestea nu rezolvă niciodată niciuna dintre problemele sale, pur şi sim­plu pentru că problema este însuşi sinele fals.
Când sinele fals al unei persoane întâlneşte un alt sine fals, într-o relaţie personală sau în cadrul unei organizaţii sau in­stituţii, mai devreme sau mai târziu se întâmplă lucruri „rele”: drame de un fel sau altul, sub forma conflictelor, a problemelor, a luptelor pentru putere, a violenţei fizice sau emoţionale ş.a.m.d. Aici intră şi relele colective, ca războiul, genocidul şi exploatarea -- toate cauzate de inconştienţa acumulată. în plus, multe tipuri de boli sunt produse de rezistenţa continuă a sinelui fals, care generează restricţii şi blocaje în circulaţia energiei prin corp. Când vă reconectaţi cu Fiinţa şi nu mai sunteţi condus de minte, încetaţi să mai creaţi toate acele lu­cruri. Nu mai creaţi şi nu mai participaţi la nicio dramă.
Ori de câte ori sinele fals al cuiva întâlneşte un alt sine fals, apar drame de un fel sau altul. Chiar dacă trăiţi complet sin­gur, tot vă veţi crea o dramă proprie. Când vă este milă de dvs., începe drama. Când vă simţiţi vinovat sau anxios, este tot o dramă. Când lăsaţi trecutul sau viitorul să se suprapună prezentului, creaţi timp, timp psihologic - materialul din care se construiesc dramele. Ori de câte ori nu respectaţi momen­tul prezent, permiţându-i să existe aşa cum este, creaţi drame.
Cei mai mulţi oameni îşi iubesc drama vieţii lor. Povestea lor este identitatea lor. Sinele fals le conduce viaţa. Au inves­tit în această poveste tot sentimentul identităţii lor. Chiar şi căutarea - de obicei fără succes - a unui răspuns, a unei so­luţii sau a unui mod de vindecare devine o parte din ea. Şi lu­crul de care se tem şi căruia i se împotrivesc cel mai mult este sfârşitul dramei proprii. Atâta timp cât sunt mintea lor, lucrul de care se tem şi căruia i se împotrivesc cel mai tare este pro­pria lor trezire.
Când trăiţi într-o deplină acceptare a ceea ce este, aţi pus capăt dramelor în viaţa dvs. o dată pentru totdeauna. Nimeni nu mai poate nici măcar să se certe cu dvs., indiferent cât de tare se străduieşte. Nu vă puteţi certa cu o persoană care a de­venit complet conştientă. O ceartă implică identificarea cu mintea şi o poziţie mentală, ca şi o rezistenţă şi o reacţie faţă de poziţia celuilalt. Rezultatul este că polarităţile opuse se energizează reciproc. Aceasta este mecanica inconştientului. Vă puteţi exprima părerea clar şi ferm, dar în spatele ei nu se va mai afla nicio forţă de reacţie, niciun fel de apărare sau atac. Aşa că nu se va transforma într-o dramă. Când sunteţi deplin conştient, încetaţi să mai fiţi în conflict. „Nicio persoa­nă unificată cu sine nu poate nici măcar să conceapă conflic­tul”, afirmă Cursul despre miracole. Aceasta se referă nu nu­mai la conflictul cu alte persoane, ci, mult mai important, şi la conflictul cu sine, care încetează atunci când nu mai există contradicţii între cererile şi aşteptările minţii dvs. şi ceea ce este.

Totuşi, atâta timp cât vă aflaţi în dimensiunea fizică şi sunteţi legat de psihicul uman colectiv, durerea fizică - deşi rară - mai este încă posibilă. Ea nu trebuie confundată cu su­ferinţa, cu durerea mental-emoţională. Orice suferinţă este creată de sinele fals şi apare ca urmare a rezistenţei. De ase­menea, atâta timp cât vă aflaţi în această dimensiune, mai sunteţi încă supus naturii ei ciclice şi legii efemerităţii tuturor lucrurilor, dar nu mai percepeţi acest lucru ca „rău” - el exis­tă pur şi simplu.
Acceptând starea şi calitatea prezentă a tuturor lucrurilor, vi se dezvăluie o dimensiune mai profundă în spatele jocului contrariilor, ca o prezenţă durabilă, o linişte adâncă ce nu se schimbă, o bucurie fără nicio cauză, dincolo de bine şi de rău. Este bucuria Fiinţei, pacea lui Dumnezeu.       
La nivelul formei, există naştere şi moarte, creaţie şi dis­trugere, creştere şi dispariţie a formelor aparent separate. Acest lucru se reflectă peste tot: în ciclul de viaţă al unei ste­le sau al unei planete, al unui corp fizic, al unui copac, al unei flori; în ridicarea şi prăbuşirea naţiunilor, a sistemelor politi­ce, a civilizaţiilor; şi în inevitabilul ciclu câştig-pierdere din viaţa unei persoane.
Există cicluri ale succesului, când lucrurile se adună în ju­rul dvs. şi prosperaţi, şi cicluri ale eşecului, când lucrurile se spulberă sau se dezintegrează şi trebuie să renunţaţi la ele pentru a lăsa să apară lucruri noi sau pentru a le permite transformărilor să se producă. Dacă vă agăţaţi de lucruri şi vă opu­neţi în momentul respectiv înseamnă că refuzaţi să acceptaţi cursul vieţii şi veţi suferi.
Nu este adevărat că ciclul ascendent este bun şi cel des­cendent este rău, cu excepţia evaluărilor mentale. Creşterea este de obicei pozitivă, dar nimic nu poate creşte la infinit. Dacă această creştere, de orice fel, ar continua mereu, în final ar deveni monstruoasă şi distructivă. Distrugerea este necesară ca să poată avea loc o nouă creştere. Nu se poate una fără alta.
Ciclul descendent este absolut esenţial pentru realizarea spirituală. Trebuie să ai un eşec profund la un anumit nivel sau să trăieşti o pierdere sau o durere profundă ca să te simţi atras către dimensiunea spirituală. Sau poate că, la un moment dat, succesul însuşi a devenit gol şi lipsit de sens şi astfel s-a transformat în eşec. Eşecul se află ascuns în fiecare succes şi succesul în fiecare eşec. În această lume, adică la ni­velul formei, toată lumea are „eşecuri” mai devreme sau mai târziu şi, desigur, fiecare realizare ajunge în ultimă instanţă un nimic. Toate formele sunt efemere.
Puteţi continua să fiţi activ, să vă bucuraţi exprimând sau creând forme şi circumstanţe noi, fără să vă identificaţi cu ele. Nu aveţi nevoie de ele ca să vă dea un sentiment de iden­titate. Ele nu sunt viaţa dvs. - numai situaţia dvs. de viaţă.
Energia dvs. fizică este şi ea supusă ciclurilor. Nu poate fi întotdeauna la nivel maxim. Vor exista momente de energie slabă şi momente de energie înaltă. Vor exista perioade când veţi fi extrem de activ sau de creativ, dar este posibil să exis­te şi momente când totul pare să stea pe loc şi când aveţi sen­timentul că nu obţineţi niciun rezultat, că nu realizaţi nimic. Un ciclu poate dura oricât, de la câteva ore la câţiva ani. Exis­tă cicluri mari şi cicluri mici în interiorul acestora. Multe boli apar din împotrivirea faţă de aceste cicluri de energie scăzu­tă, care sunt vitale pentru regenerare. Compulsia de a face şi tendinţa de a deriva sentimentul valorii proprii şi sentimentul identităţii din factori externi, cum ar fi realizările, sunt o iluzie inevitabilă atâta timp cât vă identificaţi cu mintea. în aceste condiţii devine foarte dificil sau chiar imposibil pentru dvs. să acceptaţi ciclurile negative şi să le permiteţi să existe. Astfel, inteligenţa organismului poate prelua controlul ca mă­sură de autoprotecţie, creând o boală pentru a vă forţa să vă opriţi, pentru ca regenerarea necesară să aibă loc.
Natura ciclică a universului este strâns legată de efemerita-tea tuturor lucrurilor şi a situaţiilor. Buddha a făcut din aceasta partea centrală a învăţăturii sale. Toate condiţiile sunt extrem de instabile şi aflate într-un flux constant, sau, după cum spu­nea el, efemeritatea este o caracteristică a fiecărei stări, a fie­cărei situaţii pe care o veţi întâlni în viaţă. Aceasta se va schimba, va dispărea sau va înceta să vă mai mulţumească. Efemeritatea are un rol central şi în învăţăturile lui Isus: „Nu adunaţi pentru voi comori pe pământ, unde moliile şi rugina distrug şi unde hoţii intră şi fură...”.
Atâta timp cât o stare este evaluată de mintea dvs. ca fiind „bună”, indiferent dacă este vorba de o relaţie, o posesiune, un rol social, un loc sau corpul fizic, mintea se ataşează de ea şi se identifică cu ea. Vă face fericit, vă face să aveţi un sen­timent pozitiv faţă de propria persoană şi poate să devină o parte din dvs. sau din acela care credeţi că sunteţi. Dar nimic nu durează în această dimensiune în care moliile şi rugina distrug totul. Lucrurile iau sfârşit, se transformă sau suferă o schimbare de polaritate: aceeaşi stare care ieri sau anul trecut era bună a devenit brusc sau treptat rea. Starea care vă făcea fericit vă face acum nefericit. Prosperitatea de azi devine con-sumismul fără sfârşit de mâine. Căsătoria şi luna de miere fe­ricite devin divorţul nefericit sau coabitarea nefericită de mâi­ne. Sau o anumită stare dispare, şi absenţa ei vă face nefericit. Când o stare sau o situaţie de care mintea s-a ataşat şi cu care s-a identificat se schimbă sau dispare, mintea nu poate accepta acest lucru. Se va agăţa de starea care dispare şi se va opune schimbării. Este ca şi cum un membru ar fi smuls din corpul dvs.
Uneori, auzim despre oameni care şi-au pierdut toţi banii sau a căror reputaţie a fost distrusă, motiv pentru care s-au sinucis. Acestea sunt cazuri extreme. Alţii, atunci când sufe­ră o pierdere gravă de un fel sau altul, devin profund neferi­ciţi şi se îmbolnăvesc. Nu pot face diferenţa între ei înşişi şi situaţia de viaţă în care se află. Am citit de curând despre o actriţă renumită, care a murit la 80 de ani. Când frumuseţea ei a început să pălească şi să fie distrusă de bătrâneţe, a ajuns la disperare şi a început să ducă o viaţă extrem de retrasă. Şi ea se identificase cu o stare externă: aspectul ei fizic. La în­ceput, această stare i-a creat un sentiment de identitate fericit, apoi unul nefericit. Dacă ar fi fost capabilă să intre în legătu­ră cu viaţa atemporală şi lipsită de formă din ea, şi-ar fi putut urmări şi accepta ofilirea formei exterioare în deplină linişte şi pace sufletească. Mai mult, forma ei exterioară ar fi deve­nit din ce în ce mai transparentă faţă de lumina care izvora din natura ei adevărată atemporală, astfel încât frumuseţea nu i s-ar fi diminuat, ci s-ar fi transformat pur şi simplu în fru­museţe spirituală. Totuşi, nimeni nu i-a spus că acest lucru este posibil. Cel mai important mod de cunoaştere nu este încă accesibil tuturor.     

Buddha ne-a învăţat că fericirea este dukkha - un cuvânt din limba pali, care înseamnă „suferinţă” sau „insatisfacţie”. Este inseparabilă de opusul ei. Adică fericirea şi nefericirea sunt, de fapt, una. Numai iluzia timpului le separă.
A privi lucrurile în acest fel nu înseamnă negativism. În­seamnă, pur şi simplu, recunoaşterea naturii lucrurilor, astfel încât să nu alergaţi după o iluzie tot restul vieţii. Nu înseam­nă nici că nu ar trebui să apreciaţi lucrurile sau stările plăcu­te. Dar a încerca să obţineţi prin ele un lucru pe care acestea nu vi-l pot oferi - o identitate, un sentiment de permanenţă şi împlinire - este o reţetă sigură de frustrare şi suferinţă. In­dustria reclamei şi societatea de consum s-ar prăbuşi în între­gime dacă oamenii ar progresa spiritual şi nu ar mai încerca să-şi găsească identitatea prin lucruri. Cu cât încercaţi mai mult să obţineţi fericirea în acest fel, cu atât ea vă va ocoli mai mult. Niciun lucru din afară nu vă va satisface decât tem­porar şi superficial, dar probabil că veţi avea nevoie de mul­te deziluzii până când să realizaţi acest adevăr. Lucrurile şi stările vă pot oferi plăcere, dar vă vor da şi durere. Lucrurile şi stările vă pot oferi plăcere, dar nu vă vor da bucurie. Nimic nu vă poate aduce bucurie. Bucuria nu are o cauză şi vine din interior, întocmai ca bucuria Fiinţei. Este o parte esenţială a stării interioare de pace, stare care a fost numită pacea lui Dumnezeu. Este starea dvs. naturală, nu un lucru pentru care trebuie să vă străduiţi mult să-1 obţineţi sau să-l realizaţi.
Mulţi oameni nu îşi dau seama niciodată că niciunul din­tre lucrurile pe care le fac, le posedă sau le realizează nu le poate aduce „mântuirea”. Cei care observă acest fapt devin deseori plictisiţi de lume şi depresivi: dacă nimic nu le poate oferi o satisfacţie adevărată, pentru ce să te lupţi, ce rost mai au toate? în Vechiul Testament profetul trebuie să fi ajuns la o astfel de conştiinţă când a scris: „Am văzut tot ce se face sub soare şi priviţi, totul este deşertăciune şi sforţare în van”. Când ajungeţi în acest punct, sunteţi la un pas de disperare - şi la un pas de iluminare.
Un călugăr budist mi-a spus odată: „Tot ceea ce am învă­ţat în cei 20 de ani de când sunt călugăr poate fi rezumat în­tr-o singură propoziţie: «Tot ceea ce apare dispare». Asta este tot ce ştiu”. Desigur, voia să spună cam următoarele: am în­văţat să nu mă opun situaţiei prezente; am învăţat să-i permit prezentului să existe şi să accept natura efemeră a tuturor lu­crurilor şi stărilor. Astfel, mi-am găsit liniştea.
A nu opune rezistenţă vieţii înseamnă a fi atins starea de graţie, de uşurinţă şi iluminare. Această stare nu mai depinde de anumite stări sau calităţi ale lucrurilor, bune sau rele. Pare aproape paradoxal, şi totuşi, atunci când dependenţa interioa­ră de o anume formă a dispărut, condiţiile generale de viaţă, formele exterioare, tind să se amelioreze foarte mult. Lucru­rile, oamenii sau condiţiile de care credeaţi că aveţi nevoie ca să fiţi fericit vă vin acum fără să fie nevoie să faceţi vreun efort şi sunteţi liber să vă bucuraţi de ele şi să le apreciaţi - cât există. Toate aceste lucruri, desigur, vor dispărea, cicluri­le vin şi se duc, dar, dacă dependenţa a dispărut, nu mai exis­tă frica de pierdere. Viaţa curge mai uşor.
Fericirea derivată dintr-o sursă secundară nu este nicioda­tă prea profundă. Este numai o reflexie palidă a bucuriei Fi­inţei, pacea vibrantă pe care o descoperiţi în interior atunci când vă abandonaţi pe sine. Fiinţa vă poartă dincolo de polarităţile opuse ale minţii şi vă eliberează de dependenţa de for­mă. Chiar dacă totul s-ar prăbuşi şi s-ar distruge în jurul dvs., tot aţi simţi un miez interior de pace profundă. Poate că nu veţi fi fericit, dar veţi fi împăcat. 

Orice rezistenţă internă este trăită ca negativism sub o for­mă sau alta. Orice formă de negativism este rezistenţă. în acest context, cele două cuvinte sunt aproape sinonime. Negativis­mul merge de la iritare sau nerăbdare până la furia feroce, de la o stare de deprimare sau supărare tăcută la disperarea suicidară. Uneori, rezistenţa declanşează corpul emoţional de dure­re, caz în care chiar şi o situaţie minoră poate provoca un ne­gativism intens, ca furia, deprimarea sau suferinţa profundă.
Ego-ul crede că prin negativism poate manipula realitatea şi poate obţine ceea ce doreşte. Crede că prin negativism poate atrage o stare dezirabilă sau dizolva una indezirabilă. Cursul miracolelor subliniază faptul că, ori de câte ori sunteţi nefe­ricit, există credinţa inconştientă că prin nefericire „plătiţi” lucrul anume pe care-1 doriţi. Dacă „dvs.” - mintea - nu credeţi în faptul că nefericirea duce la vreun rezultat, de ce o mai creaţi? Adevărul este, desigur, că negativismul nu duce la niciun rezultat. în loc să atragă o stare dezirabilă, el o împie­dică să apară. în loc să dizolve starea indezirabilă, el o ţine pe loc. Singura sa funcţie „utilă” este că întăreşte sinele fals şi acesta este motivul pentru care acesta o iubeşte.
Odată ce v-aţi identificat cu o formă sau alta de negati­vism, nu mai vreţi să renunţaţi la ea şi, la un nivel inconştient profund, nu doriţi nici schimbări pozitive. Ele v-ar ameninţa identitatea de persoană deprimată, furioasă şi greu de mulţu­mit. Atunci veţi ignora, nega sau sabota lucrurile pozitive din viaţa dvs. Este un fenomen des întâlnit. Şi nebunesc în ace­laşi timp.       
Negativismul este ceva complet artificial. Este un factor de poluare psihică şi observăm că există o legătură profundă între otrăvirea şi distrugerea naturii şi negativismul amplu care s-a acumulat în psihicul uman colectiv. Nicio altă formă de viaţă de pe planetă nu cunoaşte negativismul, în afară de oameni, tot aşa cum nicio altă formă de viaţă nu batjocoreşte şi nu otrăveşte pământul care o susţine. Aţi văzut vreodată o floare nefericită sau un stejar stresat? Aţi întâlnit vreodată un delfin deprimat, o broască având probleme de respect faţă de sine, o pisică ce nu se poate relaxa sau o pasăre care să nu­trească ură şi resentimente? Singurele animale care pot trăi ocazional ceva asemănător cu negativismul sau care dau sem­ne de comportament nevrotic sunt cele care trăiesc în strânsă legătură cu mintea umană şi cu nebunia ei.
Urmăriţi orice plantă sau animal şi lăsaţi-le să vă înveţe acceptarea situaţiei date, abandonarea în faţa Clipei de acum. Lăsaţi-le să vă înveţe Fiinţa. Lăsaţi-le să vă înveţe integrita­tea - care înseamnă a fi o unitate, a fi tu însuţi, a fi real. Lăsaţi-le să vă înveţe cum să trăiţi, cum să muriţi şi cum să nu transformaţi viaţa sau moartea într-o problemă.
Am trăit alături de mai mulţi maeştri Zen - toţi erau pisici J. Chiar şi raţele m-au învăţat importante lecţii spirituale. Obser­varea lor este o meditaţie în sine. Cât de liniştite plutesc, în­tr-o totală acceptare de sine, complet prezente în Clipa de acum, demne şi perfecte, aşa cum numai o fiinţă fără minte poate fi. Totuşi, din când în când, două raţe se iau la bătaie - uneori fără niciun motiv aparent sau poate pentru că una a invadat spaţiul personal al celeilalte. Lupta durează de obicei câteva secunde şi apoi raţele se despart, înoată în direcţii diferite şi dau cu putere din aripi de câteva ori. Continuă apoi să înoate liniştite, ca şi cum lupta nu ar fi avut niciodată loc. Când am observat acest lucru pentru prima oară, am realizat brusc că aceste bătăi din aripi eliberează un surplus de energie, împie­dicând astfel rămânerea sa în corp şi transformarea în negati­vism. Aceasta este o inteligenţă naturală, şi accesul la ea este foarte uşor, pentru că animalele nu au o minte care să ţină în mod artificial trecutul în viaţă şi apoi să construiască o iden­titate în jurul lui.

O emoţie negativă nu poate conţine un mesaj important? De exemplu, dacă mă simt deseori deprimat poate fi un semn că ceva nu este în regulă cu viaţa mea şi mă poate obliga să îmi analizez situaţia de viaţă şi să fac anumite schimbări. Aşa că am nevoie să ascult ce îmi spune emoţia şi nu să o resping ca fiind negativă.

Da, emoţiile negative recurente conţin uneori un mesaj, ca şi bolile. Dar orice schimbări veţi face, indiferent dacă ele sunt legate de muncă, de relaţiile personale sau de mediul am­biant, acestea sunt, în ultimă instanţă, doar o cosmetizare - dacă nu vin dintr-o modificare de conştiinţă. Modificarea nu poate însemna decât un singur lucru: o prezenţă mai intensă. Când aţi ajuns la un anumit grad de prezenţă, nu mai aveţi ne­voie ca negativismul să vă spună de ce anume aveţi nevoie într-o situaţie de viaţă dată. Dar atâta timp cât negativismul este prezent, folosiţi-l. Folosiţi-l ca pe un fel de semnal care să vă reamintească să fiţi mai prezent.       

Cum împiedicăm apariţia negativismului? Cum scăpăm de el după ce a apărut?

Aşa cum v-am spus, îl împiedicaţi să apară fiind total prezent. Dar nu vă descurajaţi. Există foarte puţini oameni pe pă­mânt care îşi pot menţine o stare de prezenţă continuă, deşi unii sunt foarte aproape de acest lucru. în curând cred că vor fi mult mai mulţi.
Ori de câte ori observaţi că resimţiţi o formă sau alta de negativism, nu o consideraţi un eşec, ci un semnal util, care vă spune: „Trezeşte-te! Părăseşte-ţi mintea! Fii prezent!”.
Există un roman al lui Aldous Huxley care se numeşte In­sula, scris în ultimii săi ani de viaţă, când scriitorul devenise foarte interesat de învăţăturile spirituale. Este relatată poves­tea unui bărbat care a naufragiat pe o insulă pustie, izolată de restul lumii. Pe această insulă se află o civilizaţie unică. Lu­crul neobişnuit aici este că locuitorii, spre deosebire de restul lumii, sunt sănătoşi la minte. Primul lucru pe care îl observă bărbatul sunt papagalii coloraţi, aşezaţi sus în copaci, care par să spună conţinu: „Atenţie! Aici şi acum! Atenţie! Aici şi acum!”. Mai târziu, aflăm că locuitorii insulei îi învăţau aceste cuvinte ca să le reamintească continuu să fie prezenţi.
Aşa că, ori de câte ori simţiţi că negativismul apare în si­nea dvs., indiferent dacă este cauzat de un factor extern, de un gând sau de un lucru pe care nu-l conştientizaţi, priviţi nega­tivismul ca şi cum o voce ar spune: „Atenţie! Aici şi acum! Trezeşte-te!”. Chiar şi cea mai mică iritare este semnificativă şi trebuie acceptată şi analizată; altminteri, se va produce o acumulare crescândă a reacţiilor neobservate. Aşa cum v-am mai spus, aţi putea renunţa la negativism odată ce vă veţi da seama că nu doriţi ca acest câmp energetic să se afle în inte­riorul dvs. şi că este inutil. Dar în acest caz asiguraţi-vă că îl abandonaţi complet. Dacă nu reuşiţi să îl abandonaţi, atunci acceptaţi existenţa lui şi îndreptaţi-vă atenţia asupra acestui sentiment, aşa cum v-am arătat mai devreme.
O alternativă la abandonarea unei reacţii negative este di­zolvarea acesteia imaginându-vă că sunteţi transparent la cauza externă a reacţiei. Vă recomand să exersaţi întâi cu lu­cruri minore, fără nicio importanţă. Să presupunem că staţi acasă, aşezat confortabil în fotoliu. Brusc, auziţi sunetul ascu­ţit al unei alarme auto din stradă. Iritarea creşte. Care este scopul iritării? Niciunul. De ce aţi creat-o? Nu dvs. aţi creat-o, ci mintea dvs. A fost o reacţie complet automată, in­conştientă. De ce a creat-o mintea dvs.? Pentru că ea posedă credinţa inconştientă că rezistenţa, pe care o trăiţi ca negati­vism sau nefericire de un anumit fel, va dizolva într-un fel această stare indezirabilă. Desigur, această credinţă este o ilu­zie. Rezistenţa pe care o creează, furia sau iritarea sunt în acest caz mult mai perturbatoare decât cauza iniţială pe care încearcă să o elimine.
Toate acestea pot fi transformate în practică spirituală. Simţiţi că deveniţi transparent, ca şi cum nu aţi mai avea so­liditatea corpului material. Permiteţi-i zgomotului sau cauzei reacţiei dvs. negative să treacă pur şi simplu prin dvs. Aşa cum v-am mai spus, faceţi mai întâi acest exerciţiu cu lucru­rile mici. Alarma de la maşină, câinele care latră, copiii care ţipă, blocajul din trafic. în loc să construiţi în dvs. un zid de rezistenţă, care să fie constant şi dureros lovit de lucruri „ce nu ar trebui să se întâmple”, lăsaţi totul să treacă prin dvs.
Cineva vă spune ceva într-un mod nepoliticos sau cu in­tenţia de a vă răni. În loc să aveţi o reacţie inconştientă şi ne­gativă, precum atacul, apărarea sau retragerea, lăsaţi totul să treacă prin dvs. Nu opuneţi nicio rezistenţă. Ca şi cum nu ar mai fi nimeni acolo care să se simtă rănit. Aceasta este ierta­rea, în acest fel, deveniţi invulnerabil. Puteţi să îi spuneţi ace­lei persoane că are un comportament inacceptabil, dacă asta alegeţi să faceţi. Dar ea nu mai are puterea de a vă controla starea interioară. Dvs. deţineţi controlul - nu o altă persoa­nă, nici mintea dvs. Indiferent dacă este vorba de o alarmă auto, o persoană agresivă, o inundaţie, un cutremur sau pier­derea tuturor bunurilor materiale, mecanismul de rezistenţă este acelaşi.