”Nu ţie îţi e frică de LINIŞTE şi tăcere, ci egoului tău. Egoul apare din zgomotul neîncetat al minţii.” - ECKHART TOLLE

Cap. 2:
Conştiinţa: calea eliberării de durere

Nu, nu este. Nemanifestul este sursa acestui chi. Chi este câmpul energetic interior al corpului dvs. Este puntea dintre eul dvs. exterior şi Sursă. Se află la jumătatea drumului din­tre manifest, lumea formei, şi Nemanifest. Chi poate fi com­parat cu un râu sau cu un flux de energie. Dacă vă concentraţi conştiinţa din ce în ce mai adânc asupra corpului interior, ur­maţi cursul acestui râu înapoi către Sursa lui. Chi este mişca­re; Nemanifestul este liniştire. Când ajungeţi în punctul liniş­tirii absolute, care în acelaşi timp vibrează de viaţă, aţi lăsat în urmă corpul interior şi pe chi şi aţi ajuns la Sursa însăşi: Nema­nifestul. Chi este legătura dintre Nemanifest şi universul fizic.
Aşa că, dacă vă îndreptaţi atenţia din ce în ce mai profund în corpul interior, s-ar putea să ajungeţi în acest punct unic, în care lumea se dizolvă în Nemanifest, iar Nemanifestul ia for­ma fluxului de energie chi, care devine apoi lumea. Acesta este punctul naşterii şi al morţii. Când conştiinţa dvs. este orientată spre exterior, îşi fac apariţia mintea şi lumea. Când este orientată spre interior, îşi dă seama de propria Sursă şi se întoarce înapoi în Nemanifest. Apoi, când conştiinţa revine în lumea manifestă, vă reluaţi identitatea de formă pe care tem­porar aţi abandonat-o. Aveţi un nume, un trecut, o situaţie de viaţă, un viitor. Dar, dintr-un punct de vedere fundamental, nu mai sunteţi persoana dinainte: aveţi o imagine a unei realităţi interioare care nu aparţine „acestei lumi”, deşi nu este sepa­rată de ea, aşa cum nu este separată nici de dvs.  .
Acum, adoptaţi următorul exerciţiu ca practică spirituală zilnică: pe măsură ce avansaţi în viaţă, nu acordaţi niciodată 100% din atenţia dvs. lumii exterioare şi minţii. Păstraţi o parte din ea în interior. Am vorbit deja despre acest lucru. Simţiţi-vă corpul interior chiar şi atunci când vă angajaţi în activităţile zilnice, mai ales într-o relaţie cu o altă persoană sau cu natura. Simţiţi liniştea din adâncul fiecăreia. Păstraţi poarta deschisă. Este foarte posibil să fiţi conştienţi de Nema­nifest pe tot parcursul vieţii. îl veţi simţi ca pe un sentiment profund de pace undeva în fundal, ca pe o stare de liniştire ce nu vă părăseşte niciodată, indiferent ce se întâmplă în exte­rior. Deveniţi o punte între Nemanifest şi manifest, între Dumnezeu şi lume. Aceasta este starea de conectare cu Sursa pe care o numim iluminare.
Nu rămâneţi cu impresia că Nemanifestul este separat de manifest. Cum ar putea fi? El este viaţa ce animă orice formă, esenţa interioară a tot ceea ce există. Daţi-mi voie să vă explic.

Somnul fără vise
Dvs. faceţi o călătorie în Nemanifest în fiecare seară, când intraţi în faza somnului profund, fără vise. Deveniţi una cu Sursa. De aici vă luaţi energia vitală ce vă susţine pentru o vreme atunci când vă întoarceţi în lumea manifestă, lumea formelor separate. Această energie este mult mai vitală decât mâncarea: „Omul nu trăieşte numai cu pâine”. Dar în timpul somnului fără vise nu pătrundeţi în el în mod conştient. Deşi funcţiile corporale încă se păstrează, „dumneavoastră” nu mai existaţi în această stare. Vă puteţi imagina cum ar fi să in­traţi în somnul fără vise păstrându-vă o conştiinţă deplină? Este imposibil de imaginat, pentru că această stare nu are conţinut.  
Nemanifestul nu vă eliberează până când nu pătrundeţi aici în mod conştient. Acesta este motivul pentru care Isus nu a spus: „Adevărul vă va elibera”, ci: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera”. Acesta nu este un adevăr concep­tual. Este adevărul vieţii eterne, de dincolo de formă, pe care ori îl cunoaştem direct, ori nu-l cunoaştem deloc. Dar nu în­cercaţi să rămâneţi conştient în timpul somnului fără vise. Este foarte puţin probabil să reuşiţi. Cel mult, aţi putea să ră­mâneţi conştient în timpul visului, dar nu mai mult de atât. Acest lucru se numeşte visare lucidă, care poate fi o stare in­teresantă şi fascinantă, dar nu eliberatoare.
Aşa că folosiţi-vă corpul interior ca poartă prin care să in­traţi în Nemanifest şi păstraţi deschisă această poartă ca să ră­mâneţi conectat la Sursă tot timpul. Pentru corpul interior nu contează dacă corpul dvs. fizic este tânăr sau bătrân, slab sau puternic. Corpul interior este atemporal. Dacă nu puteţi încă să vă simţiţi corpul interior, folosiţi una dintre celelalte porţi, deşi, în ultimă instanţă, ele sunt una. Am vorbit deja destul de mult despre unele, dar voi relua aici totul pe scurt.

Alte porţi
Clipa de acum poate fi considerată poarta principală. Este un aspect esenţial al fiecăreia dintre celelalte porţi, inclusiv al corpului interior. Nu puteţi fi prezent în corpul dvs. fără a fi intens prezent în clipa de faţă.
Timpul şi manifestul sunt inexorabil legate întocmai ca prezentul atemporal şi Nemanifestul. Când dizolvaţi timpul psihologic prin conştiinţa intensă a momentului prezent, de­veniţi conştient de Nemanifest atât direct, cât şi indirect. în mod direct, îl veţi simţi sub forma iradierii şi puterii prezen­ţei dvs. conştiente - fără vreun conţinut, doar prezenţă. In­direct, sunteţi conştient de Nemanifest în şi prin lumea senzo­rială. Cu alte cuvinte, simţiţi esenţa lui Dumnezeu în fiecare creatură, în fiece floare, în fiece piatră şi vă daţi seama de fap­tul că: „Tot ceea ce există este sfânt”. Din acest motiv, Isus, vorbind în întregime din esenţa sau din identitatea sa cu Cristos, spune în Evanghelia după Toma: „Despicaţi o bucată de lemn; eu sunt acolo. Ridicaţi o piatră şi mă veţi găsi acolo”.
O altă poartă către Nemanifest este creată prin oprirea gândirii. Acest proces poate începe cu un lucru foarte simplu, ca, de exemplu, respiraţia conştientă sau privitul unei flori, într-o stare de vigilenţă intensă, astfel încât să nu existe niciun comentariu mental în acest timp. Există multe feluri de a crea o întrerupere în fluxul nesfârşit al gândurilor. Meditaţia vi­zează tocmai acest lucru. Gândurile fac parte din lumea ma­nifestă. Activitatea mentală continuă vă ţine prizonier în Iumea formei şi devine un ecran opac, ce vă împiedică să deve­niţi conştient de Nemanifest, conştient de esenţa divină atem­porală şi lipsită de formă, aflată în dvs. şi în toate celelalte lu­cruri şi creaturi. Când sunteţi intens prezent, nu trebuie să vă mai preocupe găsirea unei modalităţi de oprire a gândirii, pentru că mintea se opreşte automat. Acesta este motivul pen­tru care am spus că prezentul este un aspect esenţial al tutu­ror celorlalte porţi.
Abandonarea- înlăturarea rezistenţei mental-emoţionale în faţa a ceea ce există- devine şi ea o importantă cale de ac­ces către Nemanifest. Motivul este simplu: rezistenţa internă vă izolează de ceilalţi, de dvs. înşivă, de lumea din jur. Ea am­plifică sentimentul de separare, de a cărui supravieţuire depinde sinele fals. Cu cât sentimentul separării este mai puternic, cu atât sunteţi mai legat de lumea manifestă, de lumea forme­lor separate. Cu cât sunteţi mai legat de lumea formei, cu atât identitatea dvs. ca formă devine mai impenetrabilă. Poarta este închisă şi sunteţi izolat de dimensiunea interioară, dimen­siunea profunzimii. în starea de abandonare, identitatea dvs. de formă slăbeşte şi devine, într-o anumită măsură, „transpa­rentă”, astfel că Nemanifestul îşi poate trimite razele prin ea.
De dvs. depinde deschiderea acestei porţi în viaţa dvs., care vă va aduce accesul conştient către Nemanifest. Stabiliţi contactul cu câmpul energetic al corpului interior, fiţi prezent intens, scăpaţi de identificarea cu mintea, abandonaţi-vă în faţa a ceea ce există; acestea toate sunt porţi ce pot fi folosite - dar nu este nevoie să folosiţi decât una.
Desigur, şi iubirea trebuie să fie una dintre aceste porţi?
Nu. Imediat ce una dintre porţi s-a deschis, iubirea este prezentă în dvs. prin „sentimentul-realizare” al unificării. Iu­birea nu este o poartă; este ceea ce pătrunde prin poartă în această lume. Atâta timp cât sunteţi prins în capcana identită­ţii de formă, nu poate exista niciun fel de iubire. Sarcina dvs. nu este să căutaţi iubirea, ci să găsiţi o poartă prin care să poată intra iubirea.

Da, mai există. Nemanifestul nu este separat de manifest. Lumea este îmbibată de Nemanifest, dar este atât de bine as­cuns, încât aproape nimeni nu reuşeşte să-l sesizeze. Dacă aţi şti unde să căutaţi, l-aţi găsi peste tot. în fiecare moment se deschide câte o poartă.
Auziţi câinele care latră în depărtare? Sau maşina care tre­ce? Ascultaţi cu atenţie. Puteţi simţi prezenţa Nemanifestului în ele? Nu puteţi? Căutaţi-1 în liniştea din care vin sunetele şi în care se întorc. Acordaţi mai multă atenţie liniştii decât su­netelor. Faptul că acordaţi atenţie liniştii exterioare creează li­niştea interioară; mintea se linişteşte. Se deschide o poartă.
Fiecare sunet se naşte din linişte, moare înapoi în linişte şi în timpul vieţii sale este înconjurat de linişte. Liniştea îi per­mite sunetului să existe. Este o parte intrinsecă, dar nemani­festă a fiecărui sunet, a fiecărei note muzicale, a fiecărui cân­tec, a fiecărui cuvânt. Nemanifestul este prezent în această lume sub forma liniştii. De aceea s-a spus că niciun lucru din această lume nu este mai asemănător cu esenţa divină decât liniştea. Tot ce trebuie să faceţi este să-i acordaţi atenţie. Chiar şi în timpul unei conversaţii, conştientizaţi pauzele din­tre cuvinte, scurtele intervale de linişte dintre propoziţii. În timp ce faceţi acest lucru, dimensiunea liniştirii va creşte în dvs. Nu puteţi fi atent Ia linişte fără ca simultan să nu se facă li­nişte şi în dvs. Linişte în afară, linişte în interior. Aţi intrat în Nemanifest.

Spaţiul

Am impresia că vreţi să spuneţi că „vidul” sau „nimicul” nu este doar nimic, că el are o anumită calitate misterioasă. Ce este nimicul?

Nu puteţi pune o asemenea întrebare. Mintea dvs. a încer­cat să transforme nimicul în ceva. în momentul în care îl transformaţi în ceva, îl pierdeţi. Nimicul - spaţiul - este aparenţa Nemanifestului sub forma unui fenomen exterior în­tr-o lume percepută prin simţuri. Cam atât putem spune de­spre el şi chiar şi ceea ce am spus este un fel de paradox. Nu poate deveni un obiect al cunoaşterii. Nu vă puteţi face o teză de doctorat pe tema „nimicului”. Când oamenii de ştiinţă stu­diază spaţiul, îl transformă de obicei în ceva şi astfel pierd to­tal din vedere însăşi esenţa sa. Nu este de mirare că ultima te­orie despre spaţiu afirmă că el nu este gol deloc, că este umplut de o substanţă. Odată ce aveţi o teorie, nu este prea greu să găsiţi dovezi care să o susţină, cel puţin până când apare o altă teorie.
„Nimicul” poate deveni pentru dvs. o poartă către Nemanifest numai dacă nu încercaţi să-l „apucaţi” sau să-l înţelegeţi.
Nu asta facem acum?
Nu, deloc. Eu încerc să vă ofer câteva jaloane, ca să vă arăt cum puteţi introduce dimensiunea Nemanifestului în via­ţa dvs. Nu încercăm să-l înţelegem. Nu este nimic de înţeles.
Spaţiul nu are „existenţă”. „A exista” înseamnă literal­mente „a ieşi în evidenţă”. Nu puteţi înţelege spaţiul pentru că el nu iese în evidenţă. Deşi spaţiul în sine nu are existenţă, ci permite tuturor lucrurilor să existe. Nici liniştea nu are existenţă şi nici Nemanifestul.
Ce se întâmplă dacă vă retrageţi atenţia de la obiectele din spaţiu şi conştientizaţi spaţiul? Care este esenţa acestei came­re? Mobila, tablourile ş.a.m.d. sunt în cameră, dar nu sunt camera. Pereţii, podeaua şi tavanul definesc limitele camerei, dar nici ele nu sunt camera. Care este, deci, esenţa camerei? Spaţiul, desigur, spaţiul gol. Nu ar exista nicio „cameră” fără el. Odată ce spaţiul este „nimic”, putem spune că ceea ce nu este acolo este mult mai important decât ceea ce este acolo. Aşa că fiţi atent la spaţiul din jurul dvs. Nu vă gândiţi la el. Simţiţi-l, aşa cum este. Fiţi atent la „nimic”.
În timp ce faceţi acest lucru, în interiorul dvs. se produce o modificare a conştiinţei. Iată de ce. Echivalentul interior al obiectelor din spaţiu, ca mobila, pereţii ş.a.m.d., reprezintă obiectele dvs. mentale: gânduri, emoţii şi obiecte ale simţuri­lor. Iar echivalentul interior al spaţiului este conştiinţa care le permite obiectelor mentale să existe, aşa cum spaţiul le per­mite tuturor lucrurilor să existe. Deci, dacă vă retrageţi aten­ţia de la lucruri - obiectele din spaţiu - automat vă retra­geţi atenţia şi de la obiectele mentale. Cu alte cuvinte, nu puteţi în acelaşi timp să gândiţi şi să conştientizaţi spaţiul - sau liniştea. Conştientizând spaţiul gol din jurul dvs., deveniţi simultan conştient de spaţiul non-mental, al conştiinţei pure: Nemanifestul. Astfel, contemplarea spaţiului poate deveni o poartă pentru dvs.
Spaţiul şi liniştea sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru, ale aceluiaşi nimic. Ele sunt o exteriorizare a spaţiului interior şi a liniştii interioare, care este liniştirea: uterul de o creativita­te infinită al întregii existenţe. Cei mai mulţi oameni nu con­ştientizează deloc această dimensiune. Nu există spaţiu inte­rior, nu există liniştire. Sunt dezechilibraţi. Cu alte cuvinte, ei cunosc lumea, sau cred că o cunosc, dar nu-l cunosc pe Dum­nezeu. Se identifică exclusiv cu forma lor fizică şi psihologi­că, neconştientizând esenţa. Şi, deoarece fiecare formă este extrem de instabilă, trăiesc cu frică. Această frică generează o percepţie extrem de greşită a lor înşişi şi a altor oameni, o distorsiune în perspectiva lor despre lume.
Dacă un dezastru cosmic ar duce la sfârşitul lumii noastre, Nemanifestul ar rămâne total neafectat de acesta. Cursul miracolelor a exprimat foarte sugestiv acest adevăr: „Nimic real nu poate fi ameninţat. Nimic ireal nu există. în aceasta constă pacea lui Dumnezeu”.
Dacă rămâneţi într-o legătură conştientă cu Nemanifestul, apreciaţi, iubiţi şi respectaţi profund manifestul şi fiecare for­mă de viaţă din el ca pe o expresie a Fiinţei Unice de dinco­lo de formă. Ştiţi de asemenea că fiecare formă este făcută să se dizolve din nou şi că, în ultimă instanţă, niciun lucru exte­rior nu contează prea mult. Aţi „învins lumea”, după cum spunea Isus - sau, în cuvintele lui Buddha, aţi „trecut pe malul celălalt”.     

Gândiţi-vă şi la acest lucru: dacă nu ar mai fi nimic în afara liniştii, ea nu ar exista pentru dvs.; nu aţi şti ce este. Nu­mai când apare sunetul se naşte liniştea. Analog, dacă ar exis­ta numai spaţiu fără niciun obiect în el, spaţiul nu ar exista pentru dvs. Imaginaţi-vă că sunteţi un punct al conştiinţei ce pluteşte în imensitatea spaţiului - fără stele, fără galaxii, nu­mai vid. Brusc, spaţiul nu ar mai fi imens; nu ar mai fi deloc.
Nu ar mai exista viteză, mişcare dintr-un loc în altul. Este ne­voie de cel puţin două puncte de referinţă pentru ca distanţa şi spaţiul să apară. Spaţiul ia naştere în momentul în care Unu devine doi şi „doi” devine „zece mii de lucruri”, cum numeş­te Lao Tse lumea manifestă, spaţiul devine din ce în ce vast. Astfel, lumea şi spaţiul apar simultan.
Nimic nu ar putea exista fără spaţiu, şi totuşi spaţiul este nimic. Înainte de naşterea universului, înainte de „Big Bang”, dacă doriţi, nu exista un imens spaţiu gol care aştepta să fie umplut. Spaţiul nu exista, nu exista niciun lucru. Exista nu­mai Nemanifestul - Unu. Când Unu a devenit „zece mii de lucruri”, dintr-o dată a început să existe spaţiul şi a permis existenţa a o mulţime de lucruri. De unde a venit el? A fost creat de Dumnezeu pentru a face loc universului? Sigur că nu. Spaţiul este lipsa lucrurilor, aşa că nu a fost niciodată creat.
Ieşiţi din casă într-o noapte senină şi priviţi cerul. Miile de stele pe care le puteţi vedea cu ochiul liber nu sunt mai mult decât o fracţiune infinitezimală din tot ceea ce există acolo. Peste 100 de miliarde de galaxii pot fi deja detectate cu cele mai puternice telescoape, fiecare galaxie fiind un „univers in­sular” cu miliarde de stele. Totuşi, şi mai uimitoare este infi­nitatea spaţiului însuşi, profunzimea şi liniştea care-i permite acestei realităţi magnifice să existe. Nimic nu ar putea fi mai uimitor şi mai maiestuos decât imensitatea şi liniştea spaţiului - şi, cu toate acestea, ce este spaţiul? Un gol, un imens gol.
Ceea ce nouă ne apare ca spaţiu în universul nostru perceput prin intermediul minţii şi al simţurilor este însuşi Nemanifes­tul, exteriorizat. Este „corpul” lui Dumnezeu. Şi cel mai mare miracol este că această linişte şi vastitate care îi permit uni­versului să existe nu se află numai acolo în spaţiu - ci şi în sinea dvs. Când sunteţi total prezent, îl întâlniţi sub forma spaţiului interior nemental, aflat în nemişcare. în sinea dvs., este imens ca profunzime, nu ca întindere. întinderea spaţială este, în ultimă instanţă, o percepţie eronată a profunzimii infi­nite - un atribut al realităţii transcendente.

După Einstein, spaţiul şi timpul nu sunt separate. Nu înţeleg prea bine acest lucru, dar cred că el spune că timpul este a patra dimensiune a spaţiului. O numeşte „continuumul spaţio-temporal”.

Da. Ceea ce percepeţi în exterior ca spaţiu şi timp sunt, în ultimă instanţă, iluzii, dar ele conţin un miez de adevăr. Ele sunt cele două atribute esenţiale ale lui Dumnezeu, infinitatea şi eternitatea, percepute ca şi cum ar avea o existenţă externă în afara dvs. în sinea dvs., atât spaţiul cât şi timpul au un echi­valent interior ce dezvăluie natura lor adevărată, dar şi a dvs. în vreme ce spaţiul este lumea non-mentală, de o profunzime infinită, aflată în nemişcare, echivalentul interior al timpului este prezenţa, conştiinţa eternei Clipei de acum. Amintiţi-vă că nu există nicio diferenţă între ele. Când spaţiul şi timpul sunt realizate în interior ca Nemanifest - prezenţă şi absenţa minţii - spaţiul şi timpul exterior continuă să existe pentru dvs., dar devin mult mai puţin importante. Şi lumea continuă să existe, dar nu va mai fi capabilă să vă impună constrângeri.
Din acest motiv, scopul ultim al lumii nu se află în ea, ci în transcendenţa ei. Aşa cum dvs. nu aţi fi conştient de spaţiu dacă el nu ar conţine obiecte, lumea este necesară pentru ca Nemanifestul să se realizeze. Poate că aţi auzit proverbul bu­dist: „Dacă nu ar fi iluzii, nu ar mai exista iluminare”. Prin intermediul lumii şi, în ultimă instanţă, prin dvs., Nemanifestul se cunoaşte pe sine. Sunteţi aici pentru a-i permite scopului di­vin al universului să se împlinească. Atât de important sunteţi!

Moartea conştientă

În afară de somnul fără vise, despre care am vorbit deja, mai există o altă poartă involuntară. Ea se deschide pentru foarte scurt timp în momentul morţii fizice. Chiar dacă aţi ratat toate celelalte ocazii de realizare spirituală în timpul vieţii, o ultimă poartă se va deschide pentru dvs. imediat după o corpul a murit.
Există nenumărate relatări ale celor care au avut impresia vizuală a acestei porţi sub forma unei lumini strălucitoare şi apoi s-au întors din ceea ce este cunoscut sub numele de ex­perienţă a morţii clinice. Mulţi dintre ei au vorbit şi despre un sentiment de beatitudine şi pace profundă. în Cartea tibetană a morţilor, este descrisă ca „splendoarea luminoasă a luminii incolore a Nimicului”, despre care se spune că este „eul nos­tru adevărat”. Această poartă se deschide doar pentru foarte scurt timp şi, dacă nu aţi întâlnit deja dimensiunea Nemani-festului în decursul vieţii, este foarte probabil să o rataţi. Cei mai mulţi oameni poartă cu sine prea multă rezistenţă rezidu­ală, prea multă frică, un ataşament prea mare faţă de expe­rienţa senzorială, o identificare prea puternică cu lumea ma­nifestă. Aşa că, văzând poarta, se îndepărtează înfricoşaţi şi apoi îşi pierd conştiinţa. Cele mai multe dintre lucrurile care se întâmplă după aceasta sunt involuntare şi automate. în fi­nal, apare un nou ciclu al naşterii şi al morţii. Prezenţa lor nu a fost încă suficient de puternică pentru nemurirea conştientă.

Deci, trecerea prin această poartă nu înseamnă anihilare?

Ca şi la celelalte porţi, natura dvs. radiantă rămâne, dar nu şi personalitatea. în orice caz, tot ceea ce este real sau valo­ros în personalitatea dvs. este natura dvs. adevărată, a cărei strălucire răzbate dincolo de iluzii. Ea nu se pierde niciodată. Nimic din ceea ce este valoros - niciun lucru real - nu se pierde vreodată.
Apropierea morţii şi moartea însăşi, disoluţia formei fizice, este întotdeauna o ocazie minunată pentru realizarea spi­rituală. Această ocazie este pierdută în mod tragic de cele mai multe ori, de vreme ce trăim într-o cultură care nu ştie aproa­pe nimic despre moarte, aşa cum nu ştie aproape nimic despre niciunul dintre lucrurile care contează cu adevărat.
Fiecare poartă este o poartă a morţii, moartea sinelui. Când treceţi prin ea, încetaţi să vă mai construiţi identitatea din forma psihologică înjghebată de minte. Atunci realizaţi că moartea este o iluzie, aşa cum identificarea dvs. cu forma era o iluzie. Moartea de fapt înseamnă sfârşitul iluziei. Este dureroa­să numai atâta timp cât vă agăţaţi de iluzie.