”Nu ţie îţi e frică de LINIŞTE şi tăcere, ci egoului tău. Egoul apare din zgomotul neîncetat al minţii.” - ECKHART TOLLE

Cap. 2:
Conştiinţa: calea eliberării de durere

Într-un anumit sens, starea de prezenţă poate fi comparată cu aşteptarea. Iisus a folosit analogia aşteptării în unele din pa­rabolele sale. Nu este vorba despre genul obişnuit de aşteptare amestecată cu plictiseală şi iritare care reprezintă o negare a prezentului şi despre care am vorbit deja. Nu este o aştepta­re în care atenţia dvs. se fixează asupra unui punct viitor, iar prezentul este perceput ca un obstacol indezirabil ce vă îm­piedică să obţineţi ceea ce vă doriţi. Este o aşteptare calitativ diferită, una pentru care aveţi nevoie de toată atenţia şi vigi­lenţa dvs. Se poate întâmpla ceva în orice moment şi, dacă nu sunteţi absolut treaz, absolut nemişcat, puteţi rata evenimentul. Acesta este genul de aşteptare despre care vorbeşte Isus. în această stare, toată atenţia dvs. se îndreaptă spre prezent. Nu mai rămâne niciun pic pentru reverii, gânduri, amintiri, anticipări. Nu mai este niciun pic de tensiune în ea, niciun pic de frică, doar prezenţă alertă. Sunteţi prezent cu întreaga dvs. fiinţă, cu fiecare celulă a corpului dvs. în această stare, „dum­neavoastră” cel care aveţi un trecut şi un viitor, personalitatea - dacă doriţi --, nu se mai află acolo. Şi, totuşi, nu se pier­de niciun lucru de valoare. Sunteţi încă în esenţă dvs. De fapt, sunteţi mai mult dvs. decât aţi fost vreodată până atunci sau abia acum sunteţi dvs. înşivă.
„Fii ca un servitor care aşteaptă întoarcerea stăpânului”, spune Iisus. Servitorul nu ştie la ce oră va veni stăpânul. Aşa că rămâne treaz, alert, echilibrat, liniştit, ca să nu piardă din vedere întoarcerea stăpânului. Într-o altă parabolă, Isus vor­beşte despre cele cinci femei neglijente (inconştiente) care nu au avut suficient ulei (conştiinţă) pentru a-şi ţine lampa aprin­să (starea de prezenţă), şi astfel au pierdut sosirea mirelui (prezentul) şi n-au mai ajuns la nuntă (iluminare). Aceste cinci femei se deosebesc de cele cinci femei înţelepte, care au avut suficient ulei (au rămas conştiente).    
Nici măcar bărbaţii care au scris Evangheliile nu au înţe­les sensul acestor parabole, aşa că primele interpretări greşite şi distorsiuni s-au strecurat prin scrierea lor. După alte inter­pretări eronate, sensul real s-a pierdut complet. Acestea nu sunt parabole despre sfârşitul lumii, ci despre sfârşitul timpu­lui psihologic. Ele indică transcendenţa minţii supuse sinelui fals şi posibilitatea de a trăi într-o stare de conştiinţă total di­ferită.

Da. Maeştrii Zen folosesc cuvântul satori pentru a descrie străfulgerarea intuiţiei, momentul de absenţă a minţii şi de prezenţă totală. Deşi satori nu este o transformare durabilă, fiţi recunoscători atunci când apare, pentru că vă oferă o idee despre trăirea iluminării. Poate că aţi trăit de multe ori aceas­tă stare fără să ştiţi ce este şi fără să îi înţelegeţi importanţa. Prezenţa este necesară pentru a deveni conştienţi de frumuse­ţea, măreţia şi sfinţenia naturii. Aţi rămas vreodată cu privi­rea pierdută în infinitatea spaţiului, într-o noapte senină, ui­mit de calmul absolut şi de vastitatea ei inimaginabilă? Aţi ascultat cu atenţie susurul unui râu de munte în pădure? Sau cântecul unei privighetori la apus, într-o seară liniştită de vară? Pentru a conştientiza aceste lucruri, mintea trebuie să se liniştească. Trebuie să lăsaţi la o parte un moment bagajul personal de probleme, din trecut şi din viitor, şi toate infor­maţiile pe care le-aţi acumulat; altfel, veţi privi fără să vedeţi, veţi asculta fără să auziţi. Este nevoie de prezenţa dvs. totală.
în spatele frumuseţii formelor exterioare, există mai mult: ceva ce nu poate fi exprimat, ceva inefabil, o esenţă profun­dă, interioară, sfântă. Ori de câte ori există frumuseţe, aceas­tă esenţă interioară străluceşte în afară. Ea vi se dezvăluie nu­mai atunci când sunteţi prezent. Este oare posibil ca această esenţă nenumită şi prezenţa dvs. să fie una? Ar mai putea ea să existe acolo fără prezenţa dvs.? Pătrundeţi mai adânc în ea. Descoperiţi singur.   

Probabil că atunci când aţi trăit aceste momente de pre­zenţă nu v-aţi dat seama că pentru un interval foarte scurt v-aţi aflat într-o stare de absenţă a gândirii. S-a întâmplat aşa pentru că distanţa dintre starea respectivă şi fluxul de gânduri a fost foarte mică. Poate că satori a durat numai câteva secun­de înainte ca gândurile să vă revină, dar a existat; altfel, nu i-aţi fi trăit frumuseţea. Mintea nu poate nici să recunoască, nici să creeze frumuseţea. Frumuseţea sau sfinţenia au fost prezente doar câteva secunde în care v-aţi aflat într-o stare de prezenţă totală. Din cauza intervalului de timp foarte scurt şi a lipsei de vigilenţă şi de atenţie, probabil că nu aţi putut se­siza diferenţa fundamentală dintre percepţie - conştiinţa fru­museţii fără a vă gândi în vreun fel la ea - şi etichetarea şi interpretarea ei prin intermediul gândului. Durata a fost atât de mică, încât a făcut ca totul să pară un singur proces. To­tuşi, adevărul este că în momentul în care au intervenit gân­durile, nu aţi mai rămas decât cu o amintire.
Cu cât intervalul dintre percepţie şi revenirea gândurilor este mai mare, cu atât sunteţi mai profund ca fiinţă umană, cu alte cuvinte, cu atât sunteţi mai conştient.
Mulţi oameni sunt atât de prinşi în închisoarea minţilor lor, încât frumuseţea naturii nu există în realitate pentru ei. Pot spune „Ce floare frumoasă!”, dar aceasta este doar o eti­chetare mentală mecanică. Pentru că ei nu sunt prezenţi, liniş­tiţi, nu văd cu adevărat floarea, nu îi simt esenţa, sfinţenia - tot aşa cum nu se cunosc nici pe ei înşişi, nu îşi simt esenţa, sfinţenia.
Pentru că trăim într-o cultură dominată de minte atât de mult, cea mai mare parte a artei, arhitecturii, muzicii şi litera­turii moderne este lipsită de frumuseţe, de esenţă interioară, cu foarte rare excepţii. Motivul este acela că oamenii care re­alizează aceste creaţii nu pot - nici măcar pentru o secundă - să se elibereze de mintea lor. Aşa că nu se află niciodată în legătură cu acest spaţiu interior în care se ivesc creativitatea şi frumuseţea autentică. Mintea lăsată de capul ei creează monstruozităţi, şi asta nu doar în galeriile de artă. Uitaţi-vă la peisajele noastre urbane şi la depozitele de deşeuri industria­le. Nicio civilizaţie nu a produs atâta urâţenie.

Când deveniţi conştient de Fiinţă, ceea ce se întâmplă de fapt este că Fiinţa devine conştientă de ea însăşi. Faptul că Fi­inţa devine conştientă de ea însăşi - aceasta este prezenţa. Deoarece Fiinţa, conştiinţa şi viaţa sunt sinonime, am putea spune că prezenţa înseamnă conştiinţa care devine conştientă de sine sau viaţa care ajunge la autoconştientizare. Dar nu vă ataşaţi prea mult de cuvinte şi nu faceţi un efort pentru a în­ţelege aceste lucruri. Nu aveţi nevoie să înţelegeţi nimic pen­tru a putea deveni prezent.

Înţeleg ce aţi spus, dar pare să reiasă că Fiinţa, realitatea transcendentală ultimă, încă nu este completă, că trece printr-un proces de dezvoltare. Dumnezeu are nevoie de timp pentru dezvoltarea personală?

Da, dar numai dacă privim din perspectiva limitată a universului manifest. în Biblie, Dumnezeu declară: „Eu sunt Alfa şi Omega. Eu sunt cel viu”. în lumea atemporală în care există Dumnezeu, care este în acelaşi timp şi casa dvs., înce­putul şi sfârşitul, Alfa şi Omega, sunt una, iar esenţa tuturor lucrurilor care au existat şi vor exista vreodată este etern pre­zentă într-o stare nemanifestă de unitate şi perfecţiune - complet dincolo de orice lucru pe care l-ar putea imagina sau înţelege vreodată mintea umană. în lumea noastră de forme aparent separate, totuşi, perfecţiunea atemporală este un con­cept inimaginabil. Aici chiar şi conştiinţa, lumina ivită din Sursa eternă, pare supusă unui proces de dezvoltare, dar asta numai din cauza percepţiei noastre limitate. în termeni abso­luţi, lucrurile nu stau aşa. Totuşi, daţi-mi voie să continui să vor­besc un moment despre evoluţia conştiinţei în această lume.
Tot ceea ce există conţine Fiinţa, conţine esenţa lui Dum­nezeu, are un anumit grad de conştiinţă. Chiar şi o piatră are o conştiinţă rudimentară; altfel, nu ar exista, iar atomii şi moleculele sale s-ar dispersa. Totul este viu. Soarele, Pământul, plantele, animalele, oamenii - toate sunt expresii ale conşti­inţei în diferite grade, conştiinţă manifestată ca formă.
Lumea apare atunci când conştiinţa ia diferite forme, men­tale sau materiale. Gândiţi-vă la milioanele de forme de viaţă de pe această planetă. Din mare, de pe pământ, din aer - şi fiecare dintre ele este reprodusă de milioane de ori. în ce scop? Există o entitate sau o fiinţă prinsă într-un joc, care se joacă cu formele? Aceasta este întrebarea pe care şi-au pus-o vechii înţelepţi din India. Ei au văzut lumea ca lila, un fel de joc divin pe care îl joacă Dumnezeu. Formele de viaţă indivi­duală nu sunt, evident, foarte importante în acest joc. în me­diul marin, majoritatea formelor de viaţă nu supravieţuiesc mai mult de câteva minute după naştere. Forma umană se transformă şi ea în ţărână mult prea repede, iar când a dispă­rut, este ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Este acest lucru tragic sau crud? Numai în cazul în care creaţi o identitate se­parată pentru fiecare formă, atunci când uitaţi că acea conşti­inţă a fiecăreia este esenţa lui Dumnezeu, ce se exprimă pe sine prin formă. Dar nu ştiţi cu adevărat acest lucru până când nu vă daţi seama de apartenenţa dvs. la esenţa lui Dumnezeu drept conştiinţă pură.
Dacă un peşte se naşte în acvariul dvs. şi îi daţi numele de John, scrieţi un certificat de naştere, îi povestiţi istoria fami­liei lui şi peste două minute este înghiţit de un alt peşte - este un lucru tragic. Dar este tragic numai pentru că dvs. aţi proiectat un sine individual acolo unde nu exista. Aţi luat o fracţiune dintr-un proces dinamic, un dans molecular, şi aţi făcut din ea o entitate separată.
Conştiinţa îşi pune masca formelor până când acestea ating o asemenea complexitate, încât se pierde complet în ele. Conştiinţa omului contemporan s-a identificat complet cu masca ei. Se cunoaşte pe sine numai ca formă - şi de aceea trăieşte temându-se că forma sa fizică sau psihologică va fi anihilată. Aceasta este mintea dominată de sinele fals, şi în acest moment apar disfuncţii considerabile. După cum vedem acum, se pare că a decurs total greşit ceva în lanţul evolutiv. Dar chiar şi asta face parte din lila, jocul divin. în final, pre-v siunea suferinţei create de această aparentă disfuncţionalitate forţează conştiinţa să se desprindă din identificarea cu forma şi să se trezească din visul formei: îşi regăseşte conştiinţa de sine, dar la un nivel mult mai profund decât atunci când a pierdut-o.
Acest proces este explicat de Iisus în parabola fiului rătăcitor, care pleacă de la casa tatălui său, îşi risipeşte averea, ajunge un cerşetor şi este apoi forţat de suferinţele sale să se întoarcă aca-să. Când se întoarce, tatăl său îl iubeşte mai mult decât înainte. Starea fiului este aşa cum era şi înainte, şi totuşi diferită. Acum are o dimensiune în plus - profunzimea. Parabola descrie că­lătoria de la perfecţiunea inconştientă, prin imperfecţiunea apa­rentă şi „rău”, până la perfecţiunea conştientă.
Acum înţelegeţi semnificaţia mai profundă şi mai largă a faptului de a deveni prezent ca observator al minţii? Ori de câte ori urmăriţi mintea, vă retrageţi conştiinţa din formele mentale, aceasta transformându-se atunci în ceea ce noi nu­mim observator sau martor. Prin urmare, observatorul - con­ştiinţa pură dincolo de formă - devine mai puternic, iar formaţiunile mentale devin mai slabe. Când vorbim despre  observarea minţii, personalizăm un eveniment de importanţă  cosmică: prin dvs. conştiinţa se trezeşte din visul ei de iden- tificare cu forma şi se retrage din formă. Acest lucru preves­teşte - dar, de fapt, participă - la un eveniment aflat proba­bil în viitorul îndepărtat din punctul de vedere al timpului cronologic. Evenimentul se numeşte sfârşitul lumii. 

Când conştiinţa se eliberează pe sine din identificarea cu formele fizice şi mentale, devine ceea ce noi am putea numi conştiinţă sau prezenţă pură ori iluminată. Acest lucru li s-a întâmplat deja câtorva persoane şi se pare că este destinat să se întâmple din nou la o scară mult mai largă, deşi nu există nicio garanţie că va/î aşa. Cei mai mulţi oameni se află încă în ghearele modului de conştiinţă dominat de sinele fals: se identifică cu mintea lor şi sunt conduşi de ea. Dacă, la un mo­ment dat, nu se vor elibera de mintea lor, aceasta îi va distru­ge. Vor trăi din ce în ce mai mult în confuzie, conflict, violen­ţă, boală, disperare, nebunie. Mintea dominată de sinele fals a devenit un vas care se scufundă. Dacă nu vă debarcaţi la timp, vă veţi scufunda împreună cu ea. Mintea colectivă do­minată de sinele fals a devenit cea mai periculoasă şi mai dis­tructivă entitate ce a locuit vreodată pe această planetă. Ce credeţi că se va întâmpla cu planeta, în cazul în care conştiin­ţa umană rămâne neschimbată?       
Pentru majoritatea oamenilor, singura întrerupere în domi­naţia minţii este revenirea ocazională la un nivel de conştiinţă inferior gândirii. Fiecare dintre noi face acest lucru în fiecare seară, în timpul somnului. Dar acelaşi lucru are loc într-o anumită măsură şi prin sex, alcool şi alte droguri ce suprimă activitatea mentală excesivă. Dacă nu ar exista alcoolul, tran­chilizantele, antidepresivele şi substanţele ilegale, care sunt, toate, consumate în cantităţi imense, nebunia minţii umane ar deveni şi mai evidentă. Cred că, dacă ar fi lipsiţi de formele lor de drog, mare parte dintre oameni ar deveni un pericol pentru sine şi pentru alţii. Aceste droguri şi medicamente vă menţin blocaţi într-un mod de funcţionare eronat. Folosirea lor pe scară largă nu face decât să întârzie colapsul vechilor structuri mentale şi ivirea unei conştiinţe superioare. Deşi uti­lizatorii individuali găsesc o anumită eliberare faţă de tortura zilnică impusă de mintea lor, ei sunt împiedicaţi să genereze suficientă prezenţă conştientă pentru a se ridica deasupra gân­durilor şi a-şi găsi astfel adevărata eliberare.
Revenirea la un nivel de conştiinţă inferior minţii, care re­prezintă nivelul anterior gândirii al strămoşilor noştri, al animalelor şi plantelor, nu este o opţiune valabilă pentru noi. Nu există cale de întoarcere. Pentru ca rasa umană să supravieţu­iască, ea trebuie să avanseze la stadiul următor. Conştiinţa evoluează în tot universul sub miliarde de forme. Aşa că, chiar dacă nu vom reuşi, acest lucru nu va avea nicio impor­tanţă la scară cosmică. Conştiinţa nu poate să piardă ceva vre­odată, aşa că ea s-ar exprima pur şi simplu printr-o altă for­mă. Chiar faptul că vă vorbesc aici, iar dvs. mă ascultaţi sau citiţi această carte este un semn clar că noua conştiinţă îşi ap­riga un punct de sprijin pe această planetă.           
În această activitate nu este implicat nimic personal: eu nu vă învăţ nimic. Dvs. sunteţi conştiinţă şi vă ascultaţi pe dvs. înşivă. Există un proverb în Orient: „Profesorul şi învăţăcelul creează împreună învăţătura”. Oricum, cuvintele în sine nu sunt importante. Ele nu sunt Adevărul; doar arată spre el. Eu vă vorbesc în stare de prezenţă şi în timpul acesta s-ar putea să reuşiţi să veniţi alături de mine. Deşi fiecare cuvânt pe care îl folosesc are, desigur, o istorie şi vine din trecut, ca de altfel tot limbajul, cuvintele pe care vi le adresez acum vibrează de înalta energie a prezenţei, total diferită de sensul pe care îl ex­primă cuvintele în calitate de simple cuvinte.
Tăcerea este cel mai puternic vehicul al prezenţei, aşa că atunci când citiţi sau mă ascultaţi vorbind, conştientizaţi li­niştea dintre şi din spatele cuvintelor. Conştientizaţi pauzele. Ascultarea liniştii, oriunde v-aţi afla, este o cale directă şi uşoară de a deveni prezent. Chiar dacă există zgomote, prin­tre ele şi în spatele lor va exista întotdeauna liniştea. Asculta­rea liniştii produce imediat liniştea interioară. Numai linişti­rea poate percepe liniştea din exterior. Şi ce altceva este liniştirea decât prezenţă, conştiinţă eliberată de formele gân­dirii? Iată realizarea vie a ceea ce am discutat până acum.